Di la o vremi scripcuța s-o prăpădit în infinit ori n-o mai rezistat ș-o crăpat de rușini și di cântat sau di jeli s-o făcut scândureli. Și cum eram eu amărât până-n gât, numa ce aud din auzite de faimosul Liceu Pedagogic de cinci ani. Deodată-mi vine mintea la cap și-o iau la trap. M-am prezentat, probe-luat, examen-dat ș-am intrat! „Costane pân-aici ț-o fost șî di dulci șî di post.”
Pe lângă altele mai grele, am dat de un profesor adevărat și o vioară adevărată de la colegi împrumutată. Da. Împrumutată, zîc bine. Șî mai zîc în paranteză, că Mamuța fugea la târg pe jos cu vreo găină și ceva ouă în trăistuță, să aibă cu ce-mi cumpăra câte-o hăinuță, caiete sau cărți (care nu erau gratuite), iar Tatuța aflase, deabia prin anul IV, la ce școală învăț, dar s-a bucurat. Tot în paranteză, mai spun, că toate vacanțele de vară erau de lucru la țară. Dar, cu cal și fără cal, am agiuns la mal.
