Skip to content Skip to footer

A DOUA VIOARĂ

Pe la paisprezece ani am ajuns la școală în târg. Cum am ajuns voi povești mai în colo. Aici vreau să spun cum am făcut rost de o scripcă adevărată. E musai să știți că toate clasele, de la școala primară și gimnaziu le-am trecut în opinci și trăistuță. Mamuța, bucuroasă că am reușit la liceu, zice:  „Azvârli ochincile și traistuța, cî ț-am luat papucei șî gentuțî di chieli, ca sî nu ți faci dî râs.” Cam după vreo lună de școală la Fălticeni, nu știu ce căutam prin obor. Oborul era un târg unde se vindeau și se cumpărau de toate cele, de la grăunțe până la animale. Nu durează mult și dau peste unul cu barba sură, care ședea pe-un butuc și cânta la scripcă. Câte unul mai milos îi punea în cutia viorii câte un leu. Nu-l asculta nimeni…doar eu. Ședeam aproape de el să văd cum mângâie strunele cu degetele.

 După vreo două ceasuri, zice omul:

-Văd că-ți place, știi să cânți?

-Nu știu, bade, dar aș putea să învăț.

-Hai să facem un târg, zice. Eu îți dau scripcuța, tu îmi dai gentuța.

N-am mai stat mult pe gânduri, am făcut târgul și valea. Scripcuța era neagră și crăpată de la cântat, dar era a mea. M-am necăjit cu ea o săptămână să  dau corzile când mai sus, când mai jos, să sune frumos și să pun degetele ca omu din obor. După o vreme ieșeam seara pe prispă și cântam…mai bine sau mai rău, dar cântam. Tatuța rădea: „Ieși și tu pi prispă, că tocmai au ieșit și broaștele din iaz la orăcăit.” Amu când sunt mare și știu a cânta, îmi vine să scriu o lucrare: Concertul nr 1 în do major, pentru vioară și broaște.

Și-n poveste… mult mai este…

Bag sama că n-o fost rânduit să fiu școlit la Fălticeni, deși eram singurul din clasă care intra la liceu.

Amu, una din două: ori mie nu mi-o fost drag de el…ori lui de mine, cum vă convine! Așa că m-am refugiat acăsuță, fără gentuță, dar cu scripcuță.

Mai apoi, în ogradă la noi, s-o-ntâmplat o bătălie ș-un război și pacea între vreo doi.

Leave a comment