Amu, stați s-auziți alta…Într-un an, nu știu prin ce an, îi vine-n cap lui Tatuța să meșterească o scripcuță pentru mine, bag sama, pentru că eram primul născut, dar și primul la cântat cu glasul. Era toamna pe vremea când se culegea popșoiul (porumbul). Fuge Petrea pe ogor, taie cu secerea un strujan-doi, care erau mai uscați, îi aduce pe prispă, le taie vârfurile cu frunze uscate și se apucă de treabă. Noi ne uitam curioși. Oricine știe că strujanul are mai multe noduri, mai lungi sau mai scurte. Taie dânsul bucata cea mai lungă, nodurile rămân la capete iar între ele este o scobitură, o adâncitură. Ia tata briceagul, despică cele două margini ale adânciturii cât mai subțirel, introduce perpendicular câte un bețișor la cele două capete ca să ridice cele două margini care erau cele două strune de pe scripcuță. Pentru arcuș procedează la fel. Le udă Tatuța cu apă și-mi arată cum se trage cu arcușul. Iaca așa am primit eu prima vioară. Ș-apoi dăi la scârțâială prin casă, până se rupeau strunele, ori o azvârlea Mamuța în foc zicând: “Scârța, scârța pi scripcuțî, nu catați la maliguță (mămăligă)!“ Nu era mare paguba, că Petrea s-apuca să meșterească altele ca să aibă și cei mai mici.
După aceea am trecut pe trișcuță (fluier), fără dop, ca în Bucovina. Era din alamă și o aveam de la moșu Sârghi, care ședea cu casa și cu bunica Eugenia numai peste gârlă. Bunica punea ceva turte pe masă, iar moșu mă învăța să suflu în trișcuță dintr-o parte sau să pun degetuțele pe cele șase găuri. Am prins repede și mai cânt și-n ziua de astăzi, când am vreo zece trișcuțe și când am agiuns să-i învăț și eu pe alții.
