În Moara Carp, la coada iazului Roșia era casa părintească cu două odăi, tindă și șandrama și cu toate cele pe lăngă ea: ogradă cu iarbă și dor, șură cu fân și grajd de animale, coteț pentru porci și păsări, cu gard din nuiele de răchită împletite cu meșteșug de Tatuța. După doi-trei ani, când nuielele se uscau bine, Tatuța punea gardul pe foc și împletea altul, verde-verde. Vorba lui:
“Eu ma țîn cî-s om di treabî…
Când am treabă.”
Iaca, taman aici au crescut și au petrecut grămăgioară doi părinți și opt copii, fiecare cu povestea lui. Iaca, taman aici, acasă, în odaia de curat sau în casa cea mare sau, cum ziceam noi, în ceea casă, aici, pe-un patuț m-o făcut Mamuța, agiutată de moașa satului, moașa ileana. Mai greu i-o fost lu Tatuța să mă treacă-n acte la Sfat, adicălea la Primărie.
Dimineața, când era soarele cam la trei prăjini, înhama, dragul de el, iapa- Steluța la căruță, mai punea ș-o ocă-două de samahoancă (rachiu de sfeclă de zahăr) în traistuță și mână la Primărie să facă cinste și să înscrie flăcăul. Pe drumul lung de vreo opt km, plin de colb, se întâlnea cu unu:
-Măi Pe, că așa îl strigau toți în sat (nu Petrea), unde fugi așa iute?
-Ăhăă! Am un flăcău, mă duc să-l înscriu…da hai încoa să fac cinste.
Și scoatea Petrea ce trebuia, gusta direct din șâp, îl ștergea de obraz, gusta și omul direct din șâp, mai sfătuiau, mai gustau, ziceau „Sanatati bună” și mână la primărie.
Mai în colo, altul:
-Ci faci, Pe?
Petrea scotea șâpul, mai gustau, mai ședeau la sfat, mai una-alta și mână la primărie.
Nu mâna mult…alții doi:
-Ci faci, Pe?
-Ci sî fac…scot șâpul.
Amu, pe la giumatea drumului, șâpul se golea, Petrea se întorcea, Mamuța Licheria-l sfădea și noaptea trecea, cum trecea.
Iaca venea iar dimineața. Soarele de vreo trei prăjini. Petrea umplea traistuța, pregătea căruța, o înhama pe Steluța, o pupa pe Mamuța și mână la primărie. Pe drumul colbăit…iaca unu, iaca doi-trei și povestea re-ncepea, Petrea se întorcea, Mamuța plângea și noaptea trecea.
Amu, după câteva zile bune, vine Petrea fălos acasă și Licheria-i bucuroasă. În sfârșit citesc amândoi actul de naștere.
Mai târziu m-o botezat, la biserica din sat, ca pe orișice creștin, cu numele Constantin.
Toate pe care le-am zis până aici și multe altele le țin minte din povestirile mamei și mai ales ale tatei, care povestea de te umflai de râs. Vorba lui:
„Domnul ț-o dat minte,
Ca sî iei aminte,
Șî sî țîi minte!”
sau:
“Ai minte,
Da’ nu țâi minte!”
Mama sărea și ea cu gura:
“Ghini li potrighești,
Da’ mult lehăiești!“
Sărea și tata de colo:
“Tu Liche, tu ghini faci…
Când grăiești sî taci!“
Na! Amu, să vă povestesc o poveste. Povestea mea din minte, după cât mai țin minte: precis că eu, când eram copil mic, eram micuț și eram un drăguț. Alergam pe-afară desculț prin rouă, prin colb sau glod, după cum era vremea. Mâncam fructe căzute prin iarbă, pepeni (castraveți) abia ieșiți, pătlăgele, bob, mac și ce mai era prin grădină. Când mă vedea mama că m-am trezit și că-s numai bun de pozne, fugea de pe ogor, mă clătea bine la fântână, ca să arăt și eu a om. Apoi mă pupa, mă punea pe un țol aproape de ei, îmi dădea o bucată de turtă coaptă pe șparhat (plită), mâncam, adormeam și mă trezeam acasă. Buru, uncheșu’, c-așa-i zicea mama, cu barba lui ca omătu ședea pe marginea patului, mă îmbrăca cu bondița lui, mă ținea de mâini, eu mă urcam pe picioarele lui, înnegrite de țărână și de vreme. El era leagănul meu. Mă legăna ușor sau mă azvârlea în sus, iar eu râdeam și țipam de bucurie. Mă legăna și cânta și ce n-aș da să mai știu ce cânta.
Și ce-mi mai aduc aminte…nu știu exact, cum și de unde în casa noastră mai apărea cam în fiecare an câte un prunc în fașă- frate sau soră. Pe la vreo nouă ani ai mei eram cam trei-patru buni de-a râsului. Într-o iarnă, într-o sară tata zice rugăciunea, suflă în leampă și la somn că mâine-i treabă. Așa era….dormeam toți într-o cameră iarna. Vara ne culcam fiecare pe unde apucam: prin ceea casă, pe prispă sau în podul șurii. Nu-i nimic mai adevărat, decât să dormi în podul șurii în miros de fân proaspăt cosit, mai ales când ploaia bate pe draniță, iar în piept inima se chinuie să prindă ritmul stropilor. Amu, nu știu ce zice frate-miu care dormea cu mine cuptiori, că începe una din surori să râdă ușurel, apoi se încinge râsul … râdeam unii de râsul altora, dar pe înfundate să n-audă tata. Dar el de colo: “mă copchii, mă…gata!“O dată gata, de două ori gata, până se enervează tata și ne scoate afară desculți pe omăt. Dar noi, bucuroși, râdeam și tremuram pe prispă. Ne salva saraca Mamuța: “Mă Pe, destul, mă duc să-i aduc, tu fă-te ca dormi!“ Dar el de colo: „Eu ma țîn cî-s om diștept…da mai aștept!”
